Treişpe cărţi, vă rog!

Mi s-a întîmplat zilele trecute să fiu treaz, să fiinţez la o oră mai mult decît lugubră pentru stilul meu de viaţă: 6 dimineaţa! Circumstanţa făcea ca să mă aflu pe străzi, pe la Romană, pe un frig grozav pentru o zi de aprilie. După tabiet, mă îndrept spre un chioşc de ziare că să-mi iau presa de dimineaţă, să o savurez la o cafea ieftină într-un fast-food de prin zonă, în aşteptarea începerii zilei propriu-zise (cursuri, redacţie, chestii).

Cum arareori bîntui pe străzi la ore aşa matinale, am rămas puţin surprins să văd o coadă à la ‘89 în faţa unei simple tonete de presă. Aproape că îmi venea să-l întreb pe insul din faţa mea dacă astăzi se dă hîrtie igienică sau conserve de peşte. Coada era una sănătoasă, de vreo zece persoane cel puţin. Îmi zic: moooamă, da’ ce cumpără lumea la ziare, frate! Mă uit peste rînd şi aud persoana din capul cozii, o mamaie măturăreasă, cum îi cere vînzătorului „şepte cărţi, maică“. Nu iau în seamă chestiunea asta. Următorul la rînd, un puhav lucrător la drumuri şi poduri, cere paişpe cărţi. Un altul, zece. Şi aşa toţi ăştia de la coada la care mă aşezasem cereau cîte ‘nşpe cărţi. Băi nene, ce-or fi alea „cărţi“, de le cere orice zgîrie-brînză? O fi dat peste noapte cultura-n popor şi eu nu eram la curent? Mai că mă simţeam incult şi dobitoc, pe deasupra, că nu cumpăr cîte două biblioteci, de care-or fi ele, în fiecare dimineaţă. Adică eu mă aşezasem la rînd cu gîndul să-mi procur două cotidiene amărîte, iar trei vînzătoare de cartofi, un coşar şi un sculer-matriţer îşi completau bibliotecile personale din dragoste pentru lectură?!

Ajung la ghişeu unde, umil la gîndul că eu nu voi lua nici măcar o carte, cer ziarele cu pricina. Tipul, vădit deranjat că am îndrăznit să perturb, se pare, culturalizarea maselor, îmi răspunde tăios că n-are. Că întîrzie difuzarea. Mai departe, tanti din spatele meu: unsprezece cărţi! Asta-i culmea! Care e toată faza asta cu zecile de cărţi cumpărate? Adică, am mai luat şi eu cărţi la viaţa mea; nu e normal să te interesezi şi tu de titlul şi autorul ei? Le cumperi aşa, la tonă?

Iritat şi buimăcit de situaţie, întreb un nene, care încărca de zor într-un sac vreo douăzeci de bucăţi de „carte“, ce-i cu toată tărăşenia asta? Individul, luînd sacul în cîrcă, îmi spune pe un ton competitiv că p-astea le vinde el la nişte „prieteni“ şi că se grăbeşte să ajungă la Unirii, că acolo aduc „carte“ mai tîrziu, poate mai prinde ceva.

Deci, oamenii ăştia făceau „trafic de carte vie“, ca să zic aşa. Ulterior am aflat că cetăţenii care cumpără, de obicei, unele ziare ce vin cu cîte o carte, pe care o vor în colecţiile lor, nu mai găsesc nici una după ora 8. Astfel e mare bătaie pe ele. Noroc cu oameni ca ‘nea Caisă, ce se scoală cu noaptea-n cap să ia nişte „carte“, pe care mai apoi să o vîndă la suprapreţ amatorilor de colecţii.

Thirteen years of Teen Press!

Acum vreo cinci ani aveam să calc pragul unei redacţii, aparent banale, care, totuşi, avea să-mi schimbe viaţa, anii de liceu, perspectivele. Întîmplător, elev într-a noua fiind, bănănăiam pe holurile liceului. Cînd am observat un afiş, pe care şi acum îl am proaspăt în minte: „Revista Teen Press caută elevi colaboratori…“. Am luat iute contactele de pe afiş şi am bătut la uşa Oanei Georgescu, pe atunci redactor-şef. De la acel prim bocănit în uşa redacţiei pînă la aceste „lovituri“ de tastă pe care le fac acum, în timp ce scriu acest articol, s-au însumat atîtea trăiri, atîtea păţanii, eşecuri şi reuşite deopotrivă, şuturi în fund şi mîini întinse, colegi de redacţie şi, mai apoi, deseori, prieteni…

Poate că unele personae din anturajul meu, chiar şi colegi de redacţie, s-ar aştepta de la mine să fac un material elogios, plin de istorie şi de realizări măreţe ale TP-ului, plin de laude şi de „propagandă“, cum am adesea obiceiul să o fac. N-am să vorbesc despre toate acestea. Am să mă rezum, în schimb, la viaţa de redacţie, aşa cum o trăiesc în fiecare zi, aşa cum o trăiesc şi colegii mei lunar, ediţie de ediţie. Vezi tu, cititorule, mulţi liceeni vin şi pleacă, aici, la Teen Press. Dar puţini reuşesc să rămînă, în sensul adevărat al cuvîntului, în conştiinţa colectivului, în memoria unei noi generaţii de redactori.

Deunăzi vorbeam cu un mai vechi coleg de redacţie, care-mi spunea că va da de pragul Bac-ului şi că se simte nevoit să se retragă, cel puţin pentru o perioadă. Am stat şi m-am gîndit. Omul acesta chiar a avut, şi are, spiritul Teen Press în vene, chiar dacă nici nu o realizează uneori. Oricît de mult n-aş fi luat în seamă acest fapt în trecut, de azi conştientizez că ceva din această revistă lipseşte, că nu este la locul lui, acolo unde ar trebui să fie…

Mă uit la toţi cei care au venit şi au plecat în aceşti trei ani şi ceva de cînd mă aflu la „cîrma“ acestei redacţii. Văd oameni care au venit aici goi, şi tot goi şi reci au ieşit. Trist, îmi zic adesea, trist. Mai văd foşti colegi de redacţie care au pus osul la construirea bazelor acestui colectiv… Paul sau Silvia Velicu, care astăzi au ajuns studenţi pe la politologie, prin locuri străine. Astăzi parcă şi Fen îmi pare că a fost acum o mie de ani secretar de redacţie, iar că Nico este deja un mamut alături de bătrînul sinistru, subsemnatul.

Dar, vezi tu? Fără „mamuţii“ ăştia, ca mine sau ca Victor ori Castore… fără redactorii cu „state vechi“ în această revistă, ca Elena, Oana sau Mara, s-ar pierde uşor, uşor identitatea şi esenţa Teen Press, s-ar denatura, şi poate, s-ar profana, în timp.

Nu zic că noul val de redactori n-ar fi capabil. Robert, Sabina, Alina sau Silvia Petre ori Punkie. Ei sînt poate cea mai instruită şi evoluată serie de redactori pe care i-a avut vreodată TP. Ei astăzi se bucură, cred eu, de o „epocă“ prosperă în istoria revistei noastre. Ei azi culeg roadele celor ce au muncit din greu acum patru, cinci generaţii, din ‘96 încoace. Şi totuşi, ei astăzi fac noi paşi în dezvoltarea revistei, fac un „pionierat“ în istoria noastră, ducînd mai departe numele Teen Press, oriunde merg ei – la şcoală, în oraş sau în vacanţă. Fiecare duce acest nume aşa cum ştie şi simte mai bine. Redacţia… ea este cea care îi va aminti următorilor redactori şi fotoreporteri.

Văd redactori care, pe lîngă stilou, au ridicat şi „cheile“ administraţiei revistei şi acum ocupă cu succes şi, zic eu, cu abnegaţie funcţii vitale Redacţiei Centrale. Mă pot mîndri că avem prin Alexandra un secretar de redacţie serios, chiar dacă e doar într-a XI-a. Iar Ana se chinuie o dată pe lună, de la 6 dimineaţa în picioare, să-ţi aducă revista la liceu, ca tu să o citeşti sau nu, să o apreciezi sau să o dispreţuieşti pagină cu pagină. Dar, pînă la urmă sînt doar detalii, nu? Mai bine-ţi iei tu un pachet de… gumă, aşa-i?

O după-amiază de sîmbătă aglomerată, poate uneori cu prea mult fum de ţigară (de la ăştia „legalii“) şi cafea, cu discuţii de toate felurile, de la întîmplări dubioase pe şoseaua ce duce spre noi, pînă la articole sau concepte filosofice despre viaţă, despre adolescenţă… toate în aşteptarea începerii şedinţei. Cred că toti tinpresiştii de azi au chestia asta în minte, ca pe un lucru comun lor, ca pe un lucru pe care-l trăim şi cunoaştem, noi toţi cei ce ne semnăm pe paginile acestei publicaţii.

Ieri, altele erau numele celor de la TP, regăsite în caseta redacţiei. Numele de azi, vor fi mîine deja istorie. Important este, pînă la urmă, ce lăsăm fiecare, aici, în această redacţie. Cred că lăsăm cîte o parte din noi… căci o pagină din această revistă este o parte din cel care a scris articolul, o parte din cel care a făcut fotografia pentru articol şi o parte din cel care a făcut layout-ul şi grafica paginii. Uneori nu toţi colegii de redacţie se înţeleg între ei, aşa cum probabil că ar fi trebuit. Însă, alăturînd paginile una lîngă alta, toţi devin un singur exemplar, o mie de exemplare, sute de pagini… o revistă.

Culmea… tocmai după ce a trecut parcă o veşnicie, devenim şi noi adolescenţi pe bune. Abia acum începe viaţa de teenager a revistei. Am ajuns la treisprezece ani, să ne citim sănătoşi la majorat…

Roma versus barbarii de tirani

Un subiect delicat, deja foarte uzat prin presă, dar care nu a atins nici acum inimile aleşilor noştri – diaspora. Imaginea României şi a cetăţenilor săi, europeni de altfel, scade vertiginos spre punctul de ură rasială. Să facem un „damage report“ după atîta amar de vreme, s-ar dovedi zadarnic. Tot ce putem face este să ignoram situaţia, să ne vedem de ale noastre, cele cotidiene, şi să lăsăm să se adune rahatu’ sub preş. Totul bine, pînă în momentul în care facem o excursie prin Europa. Aşa, lejer, luăm la rînd cîteva ţări, la-ntîmplare. Să vedem, care nu ne arată cu degetul atunci cînd ne aud vorbind româna? Poate islandezii.

De la predecesorii lui Mailat, care au deschis calea către aceasta dumnezeiască „prietenie italo-romeno“, la însuşi Romulus Mailatu’ I, imaginea României în ochii ocicărui italian naţionalist se poate reduce la două simple silabe: mai-lat. Săptămîna trecută, un român beat lemn a dat cu maşina într-un tînar italian. Românaşul nostru, petrecăreţ de fire, iese din maşinuţă şi intră în barul de vizavi cerînd, senin, o bere. Urmarea nu e greu de imaginat. „Hoarde“ de cetăţeni, altfel oameni onorabili, furioşi pe fapta şoferului imprudent, au năvălit la propriu să mi-l linşeze pe conaţional, nu alta!

S-a pornit o adevărată vînătoare de români, o campanie neoficială a instituţiilor italiene. Dacă ne mai uităm pe la ştiri, observăm că orice mică infracţiune făcută de vreun cetăţean român, rezident în Italia, devine pentru italieni o cruciadă naţională. Media italiană ajută mult la propagarea acestei imagini a românilor, ca fiind violatori, criminali şi pungaşi la drumul mare. Într-adevăr, aceşti oameni există, din păcate. Ne mînjesc numele ca popor. Dar nu înseamnă că doar românii sînt nişte barbari nelegiuiţi. Italia se confruntă şi cu marocanii, turcii şi chiar italieni de-ai lor, care dau cu bîta-n baltă chiar foarte des.

Cred că situaţia nu ar fi degenerat în acest fel, dacă Ministerul de externe român îşi lua în serios titulatura şi se folosea de misiunea română de la Roma pentru liniştirea apelor. Dar cum politicienii de la noi lasă de dorit aici, în ţară, numai românii din Italia nu ar fi fost prioritatea lor pe agenda de lucru. Pe timpul „marelui“ Mailat, ministru de externe era Good Point My King, ori pe atunci, în Italia, situaţia românilor lua o întorsătură sumbră. Gafele din trecutul apropiat le resimţim azi. Sigur, pe noi nu ne afectează cu nimic, aici, în România, că doar sîntem la o distanţă geografică considerabilă de Roma. Numai că, pe lîngă catastrofa diplomatică din Italia, România înregistrează, treptat, antipatii şi în Germania, Anglia sau Spania. Soluţii ar fi destule, numai bunavoinţă şi chef de muncă din partea serviciilor secrete române să fie. Decît să stea să ne asculte pe noi acasă, mai bine ar monitoriza şi centraliza informaţii privind fagurele purulent din Italia şi Europa ce stă să tîşnească pe obrazul contribuabilului român. Deci, noi, ăştia, care le dăm securiştilor bani, ar trebui să fim protejaţi nu doar în ţară, ci şi în lume. Vă dau eu un exemplu bun: Italia! Că pe acolo mai habitează şi români ce au mici afaceri sau care lucrează la patron, deci dau bani la statul român!

Vă propun un experiment serios. Ca să luaţi contact frontal cu asfaltul realităţii diasporei noastre din vest, ca să realizaţi şi să vă repugnaţi de starea de război civil de acolo, faceţi o călătorie pînă la Roma (un bilet dus e de ajuns) şi încercaţi să vă angajaţi undeva. Ba nu, cumpăraţi o pîine. Vedeţi ura din ochii vînzătorului de la brutărie…

Dar din dar se face… maşină de scris

Mă bucur nespus că s-a terminat toată debandada asta cu sărbătorile de iarnă, schimbul de cadouri, ipocrizia „hai să fim mai buni“ şi vrăjeala cu promoţii, toate la un vin fiert. Cred că nu sînt singurul ins care este terifiat de acest moment de letargie colectivă, numit Crăciun. N-am nimic cu sărbătoarea în sine, ca tot omu’ merg şi eu pe la biserică. Însă, în ultimii ani, am dezvoltat o fobie irecuperabilă faţă de „instrucţia generală“ ce acaparează întreg oraşul cînd se apropie naşterea lui Moş Crăciun. Că asta a ajuns Crăciunul, ziua naşterii lu’ Moşu’. Că se vine cu cadouri. Se caută cadouri în disperare, se cumpără de parcă ar veni sfîrşitul lumii, se stă la cozi în orice punct alimentar. Se blochează oraşul, toată lumea pleacă la neamuri. Peroane şi trenuri îmbîcsite de studenţi proviniciali. Un timp numai bun de stat la birou, în linişte, la un ness, pe mess.

Nu am de ales, totuşi. Am rude, prieteni, colegi. Trebuie să-i omenesc şi eu cu niste moşi, ceva. Ies din liniştea redacţiei şi ajung în Romană. Aici: tarabe cu tot felul de mizilicuri clipocinde şi briz-brizuri. Nu îmi provoacă decît dezgust. Lume lipită ciorchine de dînsele, respectiv tarabele. Singurul loc civilizat, după părerea mea, în această perioadă a anului, e Cărtureştiul. Măcar aici găsesc o carte bună (şi scumpă!), un CD cu colinde al trupei prietenului nostru, Castore (trupă de muzică veche – Anton Pann), un ceai negru, o felicitare hand-made (şi asta a naibii de scumpă!). Nu-i bai, finanţe am. Pentru lucrul ăsta mai pot agrea această perioadă a anului, că am bani mai mulţi. Problema survine atunci cînd trebuie să-i cheltui pe atenţii. Atunci e nasoală situaţia.

Coadă şi aici. Coadă odioasă. Sincer să fiu, nu am nimerit niciodată pe nimeni, cînd vine vorba de făcut cadouri şi nici eu n-am fost mereu bine nimerit de alţii. O carte, zeci de căni… Numai d-astea. Încă un motiv să detest şopingu’ de cadouri. După ce că am stat două ore jumate să aleg cadourile potrivite pentru fiecare dintre cei dragi, mă lovesc de mizerabila situaţie de a sta la coadă. Na! Că a dat bunăvoinţa-n toţi ăştia. Băi, da’ ce s-a trezit spiritul creştinesc în voi! În fine, ajung la casă. Plătesc şi mă îndrept spre o altă coadă nemernică. Acolo unde se împachetează cadouri. Tipa îmi zice că un obiect nu e trecut pe bon şi deci nu mi-l poate împacheta. CD-ul era pricina. Ghiciţi ce? Mă întorc la casă pentru a-l plăti. La casă aceeaşi coloană umană. Minunat!

Furibund, simt nevoia să protestez cumva. Îi las un gest neprietenos dom’şoarei îndrăgostite de la casă şi mă îndrept spre metrou. Mai am de luat un dar şi gata. Amicului Paul. Fiind săturat de cozi, emit o bulă papală genială – adică o idee. Ultimul loc unde ar putea fi coadă pe 23 decembrie e… Bricostore, depozitul cu materiale de construcţie. Mai exact raionul de cărămizi. Aleg una bucată cărămidă serioasă, roşie şi mirosindă. A pămînt. Chiar pe cea mai scumpă dintre ele (8 lei, că e cu termonush-cum – aşa îmi zise casiera). În depozit doar patru oameni: casiera, motostivuitoristu’ şi doi salahori. Aici e de mine!, îmi zic. Lejer, îmi iau cărămida pe două braţe. Cred că avea vreo zece kile stas! O duc la casă unde tanti era interzisă: „ – Doar o bucată?!“. Îi explic duduii că voiesc să o dau drept cadou de Crăciun unui bun prieten. ‘Nea Caisă şi ‘nea Măslină se abţineau să nu rîdă. Liniştit, achit contravaloarea preţiosului obiect şi o iau la drum. Ăsta da cadou! În semn de protest faţă de toate porcăriile cumpărate de toată lumea, scumpe pînă la Dumnezeu, fără logică. În semn de protest faţă de nebunia consumerismului autohton, faţă de cozi; faţă de devalizarea acestei frumoase sărbători creştine, de altfel.

Împachetez fumos neconvenţionalul cadou într-un ambalaj roz cu zînişoare Disney, cadou care, de altfel, fu bine primit de dl Paul. I-am explicat şi însemnătatea, dar şi utilitatea acestei „pietre de moară“. Suport de cărţi, căni sau ca press-papier. Iar ca simbolism, minunea de cărămidă uneşte şi cele patru elemente principale: apa, aerul, focul şi pămîntul. Şi reprezintă şi o prietenie „beton“, straşnică. Şmecherie, nu?

Zilele trecute primesc o vizită neaşteptată de la mister Paul. Eram la redacţie, lucrînd de zor la numărul pe care-l citeşti dumneata acuma, şi musiu urca în birou ducînd pe braţe un obiect voluminos, împachetat într-o pungă de plastic. Mi-a stat inima-n loc la gîndul că-mi returnează acelaşi favor: cîteva bucăţi de faianţă, ţiglă sau, de ce nu, o bordură (că şi-aşa se găsesc pe toate drumurile). Însă, surpriză! Aveam să primesc primul meu cadou real, un obiect după care chiar tînjeam de ceva vreme. Omul ăsta chiar mă nimerise. Îmi adusese o… maşină de scris.