Teoria ne omoară…

Învăţăm în şcoală teorii, idei, principii despre care credem că ne vor forma, pentru viitor, ca ingineri, profesori, jurnalişti sau orice altceva. Mi-e teamă că realitatea este puţin altfel. Se ajunge, gradual, ca acele cunoştinţe teoretice acumulate în anii de liceu şi, ulterior, în facultate, să nu valoreze nici cît o ceapă degerată în faţa unui angajator ce nu este impresionat că ştii tu cîţi atomi de carbon conţine fenolftaleina sau că reciţi pe de rost, într-o latină perfectă, poezii din Horaţiu. Nu va da nici doi bani pe valorile tale personale. Din păcate. Întrebarea pregnantă la interviul pentru job va fi: „Ce ştii… să faci?“.

Şi mă întreb acum, cîţi dintre liceenii din anii terminali, sau dintre studenţi, ştiu să facă ceva pe bune, ceva concret, nu ipotetic? Este bună şi teoria, nu zic, dar nu aveţi impresia că memorăm, reţinem, tocim şi repetăm idei şi principii din ce în ce mai multe pe an ce trece? De ce nu le găsim şi o aplicabilitate în viaţa reală? De ce nu ni se arată în şcoli şi facultăţi cum poţi face o meserie din simplul fapt că îţi place la nebunie filosofia sau istoria? Să filosofezi şi să fii şi plătit pentru asta. Nu sună bine? Nu d-aia învăţăm filosofia şi orice altă materie? Am ajuns să cunosc zeci de tineri ce au terminat cu brio varii facultăţi, iar acum lucrează în cu totul alt domeniu. De ce n-a lucrat ca profesor de istorie? Poate pentru că vrea să aibă şi ce pune pe masă, nu? Studiind istoria n-a avut decît două opţiuni: istoric sau… profesor de istorie. Cu siguranţă meserii tare bănoase.

Nu-i plîng foarte pe studenţii din facultăţile cu profil practic (medicină, electronică, construcţii). Ei sigur îşi vor găsi de lucru, chiar dacă şomajul este aşteptat să crească vertiginos pînă la finele anului viitor. E bine să înveţi medicina, nu? Se caută medici peste tot. Mereu va fi nevoie de ei. Însă contează şi felul în care o înveţi. Destui medici, proaspăt absolvenţi, sînt adevăraţi sculeri-matriţeri în contact cu un raft cu porţelanuri foarte fine şi fragile, cînd vine vorba de experienţa lor „doctor-pacient“. Se întîmplă să mai iasă cîte o serie de medici absolut paraleli cu medicina, dar care operează pe carne vie şi ţin viaţa unui om între degete. Medicii cu diplome cumpărate, spre exemplu, sînt un pericol la fel de mare ca şi medicii ce s-au obişnuit tare mult cu teoria; care au învăţat corpul uman pe de rost, dar care nu fac diferenţa, nici la trei ani de la dizertaţie, între ficat şi splină (arătau altfel în manual, pe bune), care mai încurcă (deh, oameni sîntem) artera cu ligamentul. Aici, ironic, teoria ne omoară, căci cu practica am sta bine… dacă am învăţa-o. Nu teoretic, ci practic. Practic, prea multă teorie omoară practicul şi ne transformă în nişte maşini umane ce au capacitatea să scoată pe gură idei şi noţiuni într-un mod aproape perfect, ca în manual; însă fără a le putea vreodată materializa în ceva palpabil, fără a şti cum să la punem în… practică.

Avem o reală problemă cu raportul dintre teoretic şi practic. În Marea Britanie, spre exemplu, acest raport este cu totul altfel. Ăia se gîndesc pe bune la viitorul unui elev de a patra şi încearcă să-l formeze încă de pe atunci, să-i dea o formă de aplicabilitate teoriilor pe care acesta le ingurgitează la cursuri. Ca să nu înveţe şase ani aeronautică şi să iasă administrator de reţea. Căci, pînă la urmă, e o pierdere tot a statului, care a investit ani de educaţie în respectivul individ.

Mulţi liceeni dau la jurnalism, iar la medicină locurile adună praf an de an. Iată un bun exemplu al fricii de practică. Şi chiar mulţi dintre aceia care îmbrăţişează un domeniu practic precum chimia, se comportă cu el de parcă ar fi pură teorie. Şi anual ies jurnalişti pe bandă, cu sutele. Însă dacă sînt puşi într-o redacţie se pierd îndată. În manual nu scria asta? Nu, nu scria. Quod erat demonstrandum.

Michael Jackson this, Michael Jackson that…

Am senzaţia că voi trezi cîteva antipatii prin rîndurile unora dintre cititorii noştri, astfel încep printr-o ofertă de drept la replică pentru orice licean care va fi deranjat de opiniile ce urmează.

Nu sînt fan Michael Jackson, nici n-am fost şi nu intenţionez să devin unul undeva în secolul ăsta. Mă consider un om normal, ca toţi ceilalţi, iar faptul că am ignorat acest subiect în perioada fierbinte a nefericitului său deces, nu mă face mai puţin normal decît orice alt licean sau student de pe faţa pămîntului.

În ultimul timp, însă, m-am simţit „violat“ de mass-media privind acest caz. OK, am înţeles, omul ăsta a fost un geniu, nu contest, a cîntat pentru pace şi iubire între oameni, avea o voce şi un moonwalk geniale, a atins milioane de inimi din orice generaţie, a făcut ce n-a reuşit să facă nici papa Ioan Paul II. A dus o viaţă chinuită, fiind acuzat de pedofilie – ce s-a dovedit ulterior a fi o mizerie mincinoasă a unui părinte ce voia faimă şi bani -, a trăit singuratic şi bolnav în ultimul timp, iar acest lucru, se pare, i-a apropiat moartea. O mare pierdere a umanităţii, recunosc. Dar eu cu ce sînt de vină?! De ce a trebuit în acea perioadă să găsesc pe prima pagină a oricărui cotidian serios, timp de o săptămînă, detalii privind moartea sau asasinatul lui M.J., detalii despre doctorul său personal, despre nu ştiu ce fotograf care l-a surprins pe megastar la ultimele repetiţii, detalii despre hainele pe care le purta M.J. cînd a decedat, despre cele cîteva operaţii pe care acesta le-a făcut ca să devină alb!, despre zecile de flashmob-uri comemorative făcute pe întreg mapamondul, despre sutele de fan cluburi ieşite parcă din pămînt imediat după nefericita trecere în nefiinţă a regelui muzicii pop. De ce atîta tam-tam? Să mai iau în calcul şi media on-line sau audiovizualul, ar însemna încă o pagină de enumerări absurde şi deşarte.

Pe mess am tot primit, şi, culmea!, încă mai primesc, mass-uri despre diverse întruniri comemorative M.J., proiecţii de filme, înscrieri în fan cluburi din toată ţara, despre noul DVD cu ultimele repetiţii ale lui Jacko pentru turneul ce urma să aibă loc parcă în toamna asta, despre DVD-ul cu viaţa lui M.J. (denumit, desigur, „Jacko“), despre oferte „speciale“ pentru tricouri cu M.J., despre o alee din Herăstrău care de curînd poartă numele de „Michael Jackson“ (…!), despre oameni întregi la minte, ce şi-au botezat copiii după numele artistului defunct… Şarada continuă veşnic!

Am aflat că prieteni pe care îi ştiu de ani buni, cu care am împărţit aproape totul, sînt mega-fani înrăiţi M.J., în copilărie fiind disperaţi după piesele acestuia. Nu spun acuma că la o petrecere am să iau foc dacă aud „Beat it“ sau „Thriller“, ba chiar voi dansa şi mă voi simţi foarte bine. Însă nu văd de ce trebuie suprasaturată piaţa de informaţii cu acest subiect. A murit şi omul o dată în viaţă şi acum nu se mai poate odihni acolo unde este. Mi se pare o desacralizare a acestui nume, doar prin faptul că apare „pe toate gardurile“. Nu zic că nu este uman să se facă un in memoriam civilizat, însă carnavalul ăsta comemorativ depăşeşte limita bunului-simţ.

O chestiune ce mi s-a părut interesantă este faptul că atunci cînd cauţi pe Google „viaţa lui…“, prima recomandare este Michael Jackson, a doua Mihai Eminescu, a şasea e Hitler (trist!), iar a şaptea Ion Creangă, urmat îndeaproape de Isus. Se pare că am fost contemporanii celui mai celebru om al tuturor timpurilor: deci, oameni buni, lăsaţi-l să se odihnească în pace!

Avem „di tăti“!

Înapoi în clase, oameni buni! Şi noi, înapoi în Redacţie! Avem un an plin: voi aveţi de citit multe ediţii Teen Press, noi trebuie să le edităm şi să le difuzăm. Unii dintre voi au multe proiecte extracuriculare de făcut, iar noi avem mult de scris despre ele. Voi aveţi de mers la şedinţele de consiliu al elevilor, noi avem de mers la şedinţele de Redacţie. Deci, se anunţă un an şcolar foarte activ.

După cum vedeţi, avem haine noi şi ajungem în mai multe licee de anul acesta. Teoretic, putem ajunge în toate liceele bucureştene. Aşa că ne puteţi invita oricînd la voi la liceu :-)

Noul design a fost regîndit de la zero, doar pentru voi: pentru a face revista mai uşor de citit, mai interesantă, mai practică şi mai plină de chestii interesante şi, zicem noi, infirmative. De altfel, şi voi puteţi să scrieţi aici, dacă nu ştiaţi. Teen Press este revista voastră, a oricărui licean ce vrea să se remarce, să facă ceva, să iasă din anonimatul anilor de liceu. Este locul unde voi toţi vă puteţi exprima liber, vă puteţi întîlni cu ceilalţi colegi ai voştri din alte licee, puteţi învăţa cu ce se mănîncă presa scrisă şi nu numai! Aici este „hang-out place-ul“ de care aveaţi nevoie, iar asta o spun colegii mei de Redacţie, nu eu.

Tu ce vrei să faci în timpul liceului? Te plictiseşti într-un mod barbar în pauzele de la şcoală? Ai timp liber şi nu ştii cum să te defineşti, să te afirmi? S-a întîmplat să citeşti revista şi să vezi poza colegei tale de la altă clasă? Sau ai vreun coleg care scrie la noi şi ţi-ar plăcea şi ţie asta? Atunci scrie-ne pe adresa de mail. Nu ezita, căci orice licean poate scrie, orice licean are ceva de spus, iar aici, la Teen Press, ai locul ideal pentru a fi tu însuţi; ai activitatea extracuriculară ce este foarte apreciată de profesori!

Tot vorbind de una, de alta, uitam să vă spun de un fest pe care-l vom organiza în octombrie, undeva pe 24-25. Se numeşte „Teen Press – Open Doors“ şi se află deja la a patra ediţie. Vom aduce trupele voastre preferate de teatru, de street, de rock, rap, altervantive and much, much more; vom avea ateliere de hand-made şi de chitară, ateliere de jurnalism şi foto, unde veţi putea afla chestii noi şi interesante şi unde ne vom cunoaşte faţă în faţă. Vei găsi mai multe detalii pe site-ul nostru sau pe blog (vezi ultima pagină din revistă). Deci, vom avea de toate numai pentru voi, cititorii noştri.

Gata vorbăria! Editorialul ăsta e unul mai chill, am zis să las la o parte cinismul şi chestiile mai sociale şi să stau puţin de vorbă cu voi, cu tine, liceanule! Apropos, prietene, las-o mai moale cu statul prin parcuri sau cafenele şi du-te la şcoală, că vei avea mare nevoie de ea mai tîrziu! :-)