hateablog
blogul lui hateaViaţă de tinpresist…

Cred ca nu mai încape îndoială de faptul că am ajuns practic să locuiesc la Redacţie. Mă pot mîndri că sînt tinpresist de cinci ani deja. Pentru mine, personal, e o realizare. Profesională. Spirituală. Morală.
Sînt un om împlinit, împăcat cu mine. Aş putea spune că pot muri mîine, căci mi-am văzut visul cu ochii: să fac din Teen Press un nume care să rămînă în istoria liceenilor. Încet, dar sigur, acest copil veşnic nărăvaş, Teen Press, a crescut an de an. Am am avut norocul să cunosc aici adevăraţi oameni, profesionişti, liceeni care fac acest lucru cu plăcere, dedicare şi cu dorinţa continuă de a face totul perfect. Cît mai perfect.
Am nişte nume în minte. Dar prefer să nu fac “favoritisme”. În fond, orice lucru bun şi bine făcut de oricare coleg de Redacţie devine un bun comun, un bine colectiv al tuturor colegilor din Teen Press, un bun al Redacţiei.
Acest loc al nostru, Redacţia, este un “sanctuar” al tinpresiştilor. E locul unde cu toţii creştem în timpul liceului, e locul unde putem să fugim de probleme, e o a doua casă sau o a doua şcoală. Aici învăţăm ce înseamnă prietenia, responsabilitatea, plăcerea de a scrie, de a merge pe teren. Aici e locul unde ne petrecem cei mai frumoşi ani din viaţă. E o viaţă de liceu paralelă cu cu viaţa de liceu din şcoli. O viaţă de liceu unde bobocii sînt egali deopotrivă cu aceia care vor da în curînd bac-ul.
Iar eu, mă simt ca un veşnic licean. Nu-mi pot ieşi din acest habitat, voi fi mereu elevul de liceu care scrie la Teen Press. De fapt, anii mei de liceu nu s-au suprapus cu perioada în care am urmat liceul.
Anii mei de liceu sînt Teen Press.
Dacia 1300 sau Renault 12 – Look-ul anilor ‘70!

Da! Dacia 1300 chiar arăta smashing în anii 1970. Nu aveţi senzaţia că designul maşinii ăsteia pare atemporal? Nici n-ai spune că are 40 de ani. E o adevărată bijuterie pe patru roţi, mai ales dacă o menţii şi bine îngrijită, cu vopseaua originală, cu farurile şi oglinzile de la mama ei.
Linia maşinii este una simplă, dar foarte reuşită. Sincer, cînd eram mic, eram obsedat de frumuseţea asta. Ţin minte că îmi doream cu ardoare o machetă 1300, deşi nu ştiu dacă s-a fabricat vreodată aşa ceva. În schimb, văzusem pe la copiii din blocul vecin machete ale autocamioanelor Roman Braşov (obsesia mea II) şi o machetă de autobuz Rocar (dintre cele care au mai circulat pînă anii trecuţi în zona periferică a oraşului şi pe liniile preorăşeneşti).
În primii ani de apariţie în România a Daciei 1300, domnea Dacia 1100 – o altă favorită de-a mea. Uşor, Dacia 1300 a devenit pentru foarte mulţi români o expresie a bunăstării, a luxului în plin comunism: o Dacie pe atunci se achiziţiona extrem de greu, iar aceia care deţineau una se puteau numi norocoşi.
De altfel, berlina Dacia 1300 era categorisită ca fiind un autoturism de lux, ce surclasa calitativ şi ca design multe concurente din import, venite din ţările socialiste “prietene”: Trabant (asta e clar!), Lada 2101, Moskvici 403 sau 408, Skoda 100, 110, 120 L sau chiar pe autohtonul nostru Oltcit Club (care era pus în categoria “Sport”).
De avantajele tehnica ale Daciei 1300 vom discuta pe viitor. Azi avem în vedere doar designul maşinii de la Mioveni. Ia să ne delectăm noi retina cu nişte frumoase exemplare 1300 :-) …
Camera lu’ Hatea
Aici m-am pierdut odată cînd eram mai mic. M-au regăsit părinţii dupa şase zile de săpături arheologice… Aci mi-am petrecut mare parte din adolescenţă şi o parte din copilărie, deci aici va fi o pagină din trecutul zgubilitic al subsemnatului Hateablog.
M-am născut într-o familie de oameni normali la cap, cu un tată catolic, semi-doct (a vrut să dea la economie şi a ieşit pelican) şi o mamă arhivistă la propriu şi la figurat. La propriu că asta lucrează, iar la figurat că ţine minte detalii din orice domeniu (istorie, politică, filosofie, religie – inclusiv din copilăria mea…). Deci are o memorie de elefant.
Fraţi sau surori n-am avut. Mă bucur pentru ei, căci ar fi dus o viaţă teribil de periculoasă crescînd lîngă mine. Eram copilul-bombă. Adică făceam prostii cu caru’.
Am crescut la bloc, într-o zonă cuminte din Berceni, printre grădini de zarzavat, moşi, case şi cişmele.
Încerc să rememorez cîte un episod din minunata mea copilărie trăită în anii ‘90. Într-o ordine noncronologică, după cum îmi aduc aminte şi am chef.
Am făcut Dacia 1300, cînd erai la noi la curte…

Nu doresc să întreţin prea mult blogul ăsta. Din cînd în cînd, un mic post e îndeajuns. Însă, aş vrea să fac o rubrică specială despre maşina copilăriei mele (şi a multora dintre noi, sînt convins): Dacia 1300.
Aşa că mă pun pe treabă şi aduc informaţii interesante despre cazanul cu patru roţi şi ghidon, preferata celor din clasa mijlocie (dacă mai există aşa ceva în prezent).
Vreau să aduc argumente solide (sper) că Dacia 1300 este mai tare decît orice altă maşina făcută în timpul ei. Poate am să aranjez un versus şi cu maşinuţe din era noastră.
Ca să fiu franc de la început, nu sînt fan al “tunărilor” pă Trabant şi nici maşinile, în genere, nu mă fac să tremur de bucurie.
Tu faci Teen Press!
Gândeşte-te cum ar fi să scrii într-o revistă în care nu-ţi dictează niciun profesor ce să scrii.
Noi suntem un grup de liceeni ce realizează o revistă gratuită pentru liceeni, în care scriem, desigur, despre liceeni, activităţile lor, perspectivele lor de viaţă şi despre viaţa de liceu. De fapt, scriem despre orice lucru ce-l poate interesa pe un liceean. Ne deosebim de alte reviste prin faptul că suntem singurii ce realizează presă pentru tineret în România.
Ne place să realizăm această revistă în acelaşi mod în care ne place să dansăm, să ne distrăm, să iubim, să calătorim, să alergăm desculţi pe plajă şi să socializăm. Şi crede-ne că socializăm, nu glumă. Pentru noi, Teen Press este o familie; este locul în care ne adunăm cu toţii şi urmăm acelaşi scop. Şi tu faci parte din familie, doar că nu ne-ai cunoscut încă.
Una peste alta, tu eşti Teen Press. Tu, liceeanul de azi!
Editorial 31
Învăţăm în şcoală teorii, idei, principii despre care credem că ne vor forma, pentru viitor, ca ingineri, profesori, jurnalişti sau orice altceva. Mi-e teamă că realitatea este puţin altfel. Se ajunge, gradual, ca acele cunoştinţe teoretice acumulate în anii de liceu şi, ulterior, în facultate, să nu valoreze nici cît o ceapă degerată în faţa unui angajator ce nu este impresionat că ştii tu cîţi atomi de carbon conţine fenolftaleina sau că reciţi pe de rost, într-o latină perfectă, poezii din Horaţiu. Nu va da nici doi bani pe valorile tale personale. Din păcate. Întrebarea pregnantă la interviul pentru job va fi: „Ce ştii… să faci?“.
Şi mă întreb acum, cîţi dintre liceenii din anii terminali, sau dintre studenţi, ştiu să facă ceva pe bune, ceva concret, nu ipotetic? Este bună şi teoria, nu zic, dar nu aveţi impresia că memorăm, reţinem, tocim şi repetăm idei şi principii din ce în ce mai multe pe an ce trece? De ce nu le găsim şi o aplicabilitate în viaţa reală? De ce nu ni se arată în şcoli şi facultăţi cum poţi face o meserie din simplul fapt că îţi place la nebunie filosofia sau istoria? Să filosofezi şi să fii şi plătit pentru asta. Nu sună bine? Nu d-aia învăţăm filosofia şi orice altă materie? Am ajuns să cunosc zeci de tineri ce au terminat cu brio varii facultăţi, iar acum lucrează în cu totul alt domeniu. De ce n-a lucrat ca profesor de istorie? Poate pentru că vrea să aibă şi ce pune pe masă, nu? Studiind istoria n-a avut decît două opţiuni: istoric sau… profesor de istorie. Cu siguranţă meserii tare bănoase.
Nu-i plîng foarte pe studenţii din facultăţile cu profil practic (medicină, electronică, construcţii). Ei sigur îşi vor găsi de lucru, chiar dacă şomajul este aşteptat să crească vertiginos pînă la finele anului viitor. E bine să înveţi medicina, nu? Se caută medici peste tot. Mereu va fi nevoie de ei. Însă contează şi felul în care o înveţi. Destui medici, proaspăt absolvenţi, sînt adevăraţi sculeri-matriţeri în contact cu un raft cu porţelanuri foarte fine şi fragile, cînd vine vorba de experienţa lor „doctor-pacient“. Se întîmplă să mai iasă cîte o serie de medici absolut paraleli cu medicina, dar care operează pe carne vie şi ţin viaţa unui om între degete. Medicii cu diplome cumpărate, spre exemplu, sînt un pericol la fel de mare ca şi medicii ce s-au obişnuit tare mult cu teoria; care au învăţat corpul uman pe de rost, dar care nu fac diferenţa, nici la trei ani de la dizertaţie, între ficat şi splină (arătau altfel în manual, pe bune), care mai încurcă (deh, oameni sîntem) artera cu ligamentul. Aici, ironic, teoria ne omoară, căci cu practica am sta bine… dacă am învăţa-o. Nu teoretic, ci practic. Practic, prea multă teorie omoară practicul şi ne transformă în nişte maşini umane ce au capacitatea să scoată pe gură idei şi noţiuni într-un mod aproape perfect, ca în manual; însă fără a le putea vreodată materializa în ceva palpabil, fără a şti cum să la punem în… practică.
Avem o reală problemă cu raportul dintre teoretic şi practic. În Marea Britanie, spre exemplu, acest raport este cu totul altfel. Ăia se gîndesc pe bune la viitorul unui elev de a patra şi încearcă să-l formeze încă de pe atunci, să-i dea o formă de aplicabilitate teoriilor pe care acesta le ingurgitează la cursuri. Ca să nu înveţe şase ani aeronautică şi să iasă administrator de reţea. Căci, pînă la urmă, e o pierdere tot a statului, care a investit ani de educaţie în respectivul individ.
Mulţi liceeni dau la jurnalism, iar la medicină locurile adună praf an de an. Iată un bun exemplu al fricii de practică. Şi chiar mulţi dintre aceia care îmbrăţişează un domeniu practic precum chimia, se comportă cu el de parcă ar fi pură teorie. Şi anual ies jurnalişti pe bandă, cu sutele. Însă dacă sînt puşi într-o redacţie se pierd îndată. În manual nu scria asta? Nu, nu scria. Quod erat demonstrandum.
Editorial 30
Michael Jackson this, Michael Jackson that…
Am senzaţia că voi trezi cîteva antipatii prin rîndurile unora dintre cititorii noştri, astfel încep printr-o ofertă de drept la replică pentru orice licean care va fi deranjat de opiniile ce urmează.
Nu sînt fan Michael Jackson, nici n-am fost şi nu intenţionez să devin unul undeva în secolul ăsta. Mă consider un om normal, ca toţi ceilalţi, iar faptul că am ignorat acest subiect în perioada fierbinte a nefericitului său deces, nu mă face mai puţin normal decît orice alt licean sau student de pe faţa pămîntului.
În ultimul timp, însă, m-am simţit „violat“ de mass-media privind acest caz. OK, am înţeles, omul ăsta a fost un geniu, nu contest, a cîntat pentru pace şi iubire între oameni, avea o voce şi un moonwalk geniale, a atins milioane de inimi din orice generaţie, a făcut ce n-a reuşit să facă nici papa Ioan Paul II. A dus o viaţă chinuită, fiind acuzat de pedofilie – ce s-a dovedit ulterior a fi o mizerie mincinoasă a unui părinte ce voia faimă şi bani -, a trăit singuratic şi bolnav în ultimul timp, iar acest lucru, se pare, i-a apropiat moartea. O mare pierdere a umanităţii, recunosc. Dar eu cu ce sînt de vină?! De ce a trebuit în acea perioadă să găsesc pe prima pagină a oricărui cotidian serios, timp de o săptămînă, detalii privind moartea sau asasinatul lui M.J., detalii despre doctorul său personal, despre nu ştiu ce fotograf care l-a surprins pe megastar la ultimele repetiţii, detalii despre hainele pe care le purta M.J. cînd a decedat, despre cele cîteva operaţii pe care acesta le-a făcut ca să devină alb!, despre zecile de flashmob-uri comemorative făcute pe întreg mapamondul, despre sutele de fan cluburi ieşite parcă din pămînt imediat după nefericita trecere în nefiinţă a regelui muzicii pop. De ce atîta tam-tam? Să mai iau în calcul şi media on-line sau audiovizualul, ar însemna încă o pagină de enumerări absurde şi deşarte.
Pe mess am tot primit, şi, culmea!, încă mai primesc, mass-uri despre diverse întruniri comemorative M.J., proiecţii de filme, înscrieri în fan cluburi din toată ţara, despre noul DVD cu ultimele repetiţii ale lui Jacko pentru turneul ce urma să aibă loc parcă în toamna asta, despre DVD-ul cu viaţa lui M.J. (denumit, desigur, „Jacko“), despre oferte „speciale“ pentru tricouri cu M.J., despre o alee din Herăstrău care de curînd poartă numele de „Michael Jackson“ (…!), despre oameni întregi la minte, ce şi-au botezat copiii după numele artistului defunct… Şarada continuă veşnic!
Am aflat că prieteni pe care îi ştiu de ani buni, cu care am împărţit aproape totul, sînt mega-fani înrăiţi M.J., în copilărie fiind disperaţi după piesele acestuia. Nu spun acuma că la o petrecere am să iau foc dacă aud „Beat it“ sau „Thriller“, ba chiar voi dansa şi mă voi simţi foarte bine. Însă nu văd de ce trebuie suprasaturată piaţa de informaţii cu acest subiect. A murit şi omul o dată în viaţă şi acum nu se mai poate odihni acolo unde este. Mi se pare o desacralizare a acestui nume, doar prin faptul că apare „pe toate gardurile“. Nu zic că nu este uman să se facă un in memoriam civilizat, însă carnavalul ăsta comemorativ depăşeşte limita bunului-simţ.
O chestiune ce mi s-a părut interesantă este faptul că atunci cînd cauţi pe Google „viaţa lui…“, prima recomandare este Michael Jackson, a doua Mihai Eminescu, a şasea e Hitler (trist!), iar a şaptea Ion Creangă, urmat îndeaproape de Isus. Se pare că am fost contemporanii celui mai celebru om al tuturor timpurilor: deci, oameni buni, lăsaţi-l să se odihnească în pace!
Editorial 29
Avem „di tăti“!
Înapoi în clase, oameni buni! Şi noi, înapoi în Redacţie! Avem un an plin: voi aveţi de citit multe ediţii Teen Press, noi trebuie să le edităm şi să le difuzăm. Unii dintre voi au multe proiecte extracuriculare de făcut, iar noi avem mult de scris despre ele. Voi aveţi de mers la şedinţele de consiliu al elevilor, noi avem de mers la şedinţele de Redacţie. Deci, se anunţă un an şcolar foarte activ.
După cum vedeţi, avem haine noi şi ajungem în mai multe licee de anul acesta. Teoretic, putem ajunge în toate liceele bucureştene. Aşa că ne puteţi invita oricînd la voi la liceu :-)
Noul design a fost regîndit de la zero, doar pentru voi: pentru a face revista mai uşor de citit, mai interesantă, mai practică şi mai plină de chestii interesante şi, zicem noi, infirmative. De altfel, şi voi puteţi să scrieţi aici, dacă nu ştiaţi. Teen Press este revista voastră, a oricărui licean ce vrea să se remarce, să facă ceva, să iasă din anonimatul anilor de liceu. Este locul unde voi toţi vă puteţi exprima liber, vă puteţi întîlni cu ceilalţi colegi ai voştri din alte licee, puteţi învăţa cu ce se mănîncă presa scrisă şi nu numai! Aici este „hang-out place-ul“ de care aveaţi nevoie, iar asta o spun colegii mei de Redacţie, nu eu.
Tu ce vrei să faci în timpul liceului? Te plictiseşti într-un mod barbar în pauzele de la şcoală? Ai timp liber şi nu ştii cum să te defineşti, să te afirmi? S-a întîmplat să citeşti revista şi să vezi poza colegei tale de la altă clasă? Sau ai vreun coleg care scrie la noi şi ţi-ar plăcea şi ţie asta? Atunci scrie-ne pe adresa de mail. Nu ezita, căci orice licean poate scrie, orice licean are ceva de spus, iar aici, la Teen Press, ai locul ideal pentru a fi tu însuţi; ai activitatea extracuriculară ce este foarte apreciată de profesori!
Tot vorbind de una, de alta, uitam să vă spun de un fest pe care-l vom organiza în octombrie, undeva pe 24-25. Se numeşte „Teen Press – Open Doors“ şi se află deja la a patra ediţie. Vom aduce trupele voastre preferate de teatru, de street, de rock, rap, altervantive and much, much more; vom avea ateliere de hand-made şi de chitară, ateliere de jurnalism şi foto, unde veţi putea afla chestii noi şi interesante şi unde ne vom cunoaşte faţă în faţă. Vei găsi mai multe detalii pe site-ul nostru sau pe blog (vezi ultima pagină din revistă). Deci, vom avea de toate numai pentru voi, cititorii noştri.
Gata vorbăria! Editorialul ăsta e unul mai chill, am zis să las la o parte cinismul şi chestiile mai sociale şi să stau puţin de vorbă cu voi, cu tine, liceanule! Apropos, prietene, las-o mai moale cu statul prin parcuri sau cafenele şi du-te la şcoală, că vei avea mare nevoie de ea mai tîrziu! :-)
Noul val. Robert. Gilda.

E oficial şi legitim: Victor nu mai este la Imagine, iar Cultură-Evenimente are iar secretar.
Mă întorceam de la şedinţa tehnică de la Sighişoara şi tocmai coboram din tren; cînd, culmea, în trenul de vis-a-vis urca Monşeru’ Victor cu direcţia Niciunde (cred că era totuşi Orşova), în practică. Eu tot îl mai cert pe acest musiu, care binevoieşte să facă geografie (şi nişte sinistră geologie) cînd dumnealui are teatrul în sînge. Or sîngele apă nu se face, aşa-i? Se face doar geograf. Ei, om vedea. Numa’-numa’ să facă dînsul ceva cu meseria asta ş-apoi mai stăm de vorbă.
Şi-mi zise dl. Niculae că de vreo ceva vreme bună stă în cumpănă. Vrea să lase loc generaţiei mai tinere. Să fie Robert secretar, el îmi pare ideal din uite cîte motive… mi se adresa răspicat actorul-geograf.
Asta se şi petrecu. Gilda a trecut la cultură, cu acreditările şi alte agregate specifice secţiei. Dl. Lazăr e plin de idei. Poate facem o chestie interesantă anul ăsta la Redacţie. Gilda încă îşi revine de la petrecerea de marţea trecută. Şi eu la fel.













